Ezitând

Încă păstrez numărul lui chiar dacă nu îl voi suna prea curând.Nu vreau să mă întorc în timp,la urma urmei jocul rămâne acelaşi,doar jucătorii se schimbă.

E dimineaţă,razele soarelui scaldă întreaga încăpere,emanând o căldură obositoare.Ca de obicei îmi beau cafeaua singură,răsfoind ultima ediţie a revistei Vogue iar muzica probabil a trezit deja întreg etajul hotelului.De când te-ai decis să calci peste ceea ce aveam împreună totul a devenit o rutină.Uneori mă întreb dacă ţi-e bine acolo unde eşti acum,dacă ea,oricare ea ar fi,se trezeşte înaintea ta pentru a pregăti cafeaua,dacă învaţă reţete de prăjituri doar de dragul tău,ori dacă îşi face timp de tine în dimineţile în care vă întoarceţi frânţi de la petrecerile prietenilor tăi,iar tu suferi de celebra-ţi insomnie.Prietenii tăi nesuferiţi…până şi ei îmi lipsesc.Glumele nesărate şi feţele lor bosumflate când pierdeau jocul de Poker,ori cel de Monopoly, din serile de vineri.Mereu când jucam amândoi câştigam, îţi aminteşti?

Ne întorceam în zori,iar autostrada era aproape pustie.Aveai o plăcere sadică să îmi vezi reacţia de fiecare dată când luai mâinile de pe volan şi ţi le puteai la ceafă.Mă priveai cu un zâmbet larg în timp ce încercam să ţin volanul drept,apoi mă sărutai pe creştet şi îţi reluai poziţia de condus. Făceam săptămânal cumpărături în acelaşi magazin,iar tu de fiecare dată căutai noutăţile în materie de gadgeturi.”Hai copilu’ că n-avem timp!” şi îmi cereai încă cinci minute.Adevărul e că îmi lipseşte vechiul tu,de când ţi-ai arătat adevăratele culori ai decăzut enorm în ochii mei.

Într-o fracţiune de secundă uşa camerei este deschisă lovindu-se cu brutalitate de perete.
-Bună draga mea! Dă muzica aia mai încet, se aude din stradă.Vino să te pup! Ce bine că te-ai trezit.Trebuia să fi venit cu mine.Îmi spune râzând ca şi cum stările care au încercat-o aseară au fost şterse în totalitate.
O urmăresc nedumerită în timp ce scoate cutii cu pantofi,genţi,bluze,cosmetice, din plasele colorate.Arată de parcă ar fi cumpărat un întreg magazin.

Ironic…asta îmi spuneai tu când portbagajul era umplut la refuz,apoi te plângeai că nu îţi place să despachetezi.Probabil şi acum geamantanele tale imense ar mai fi în camera mea aproape neatinse,dacă nu ţi-aş fi cerut să pleci.Încă mi te amintesc proptit în tocul uşii cu mâinile încrucişate.Ce aşteptai? Compasiune…înţelegere? Apoi ai dispărut fără nici o urmă de regret.Îţi auzeam paşii atât de grăbiţi încât păreau că nu mai nimeresc toate treptele scărilor.Bănuiesc că şi tu îţi doreai un sfârşit.

-Ce ai? La ce te gândeşti? Intervine brusc vorbindu-mi neobişnuit de tare.Prezenţa ei îmi creează discomfort pentru prima dată.Dau pagina revistei încercând să o ignor.Se trânteşte pe canapea lângă mine.Era cât pe ce să îmi vărs cafeaua,urăsc agitaţia asta şi nici nu o înţeleg.
Mă fixează cu privirea apoi continuă pe acelaşi ton, gesticulând haotic.
-Oxford Street e ca o bucăţică din rai! Ţi-am luat geanta aia despre care tot vorbeai în avion.Nu îţi fă probleme îmi mulţumeşti mai târziu.Ai mâncat azi? Eu nu…ar trebui să mergem într-un loc drăguţ,aş da orice pentru un croissant şi o limonadă rece.

Îi spun că mă schimb cât de repede pot,apoi vom lua masa unde doreşte.Nu am dispoziţia necesară să înfrunt agitaţia Londrei dar mă conformez.
Înainte să întru în baie vocea ei mă opreşte în prag.
-Ia zi, l-ai sunat?